Făţărnicia nu este un ” fenomen ” care a apărut de curând , este prezentă încă de la începuturile lumii , este o modalitate prin care putem să câştigăm , dar şi să pierdem.
Sunt mai multe feluri de făţărnicie , în funcţie de intenţie , de persoana vizată , de prejudiciile aduse (în general acestea sunt morale ) . Termenul utilizat în mod obişnuit pentru fâţarnici este prefăcuţi , persoane care-şi folosesc măştile pentru a obţine beneficii, care apelează întotdeauna la formularea „ scopul scuză mijloacele ” . Prin mrejele lor ajung cu siguranţă şi persoanele care strigă mereu cu voce tare faptul că ei nu vor ajunge să fie păcăliţi . Însă nimeni nu scapă . Dar nu pot păcăli la infinit.
Edmund Burke afirma faptul că „făţărnicia îşi permite să promită lucruri magnifice, pentru că, netrecând niciodată mai departe de promisiune, nu trebuie să dea, de fapt, nimic”. Acest lucru este valabil pentru cei care încearcă prin promisiuni frumoase să ajungă departe . Se încadrează perfect în această categorie falşii prieteni care , iniţial ne sunt foarte apropiaţi , bineintenţionaţi , ar face orice sacrificiu pentru noi , însă aceasta este doar faţă pentru a-şi atinge propriile interese . Ne caută când au nevoie de noi , însă sunt de negăsit când noi avem nevoie de sprijin sau măcar de o încurajare . Când vine momentul nostru în care îndrăznim să cerem ajutor , timpul lor devine limitat , sunt foarte aglomeraţi.
Făţarnicii nu pot să ne fie cu adevărat prieteni . Se tem de trădare : fie că tertipurile lor vor fi scoase la iveală , fie că ceilalţi se vor folosi de ei . Dacă nu e şansa să fie trădaţi , atunci „ prietenii ” sunt victime perfecte , pentru că lumea se împarte , în viziunea făţarnicului , în două categorii : cei care profită şi cei de pe urma cărora se profită . Vor minţi în ambele cazuri , fie pentru a-şi acoperi greşelile şi a le face să pară bine justificate , fie pentru a obţine , din nou, ceva. În timp însă , cei din jur vor înţelege cum stau lucrurile şi astfel făţarnicul nu va mai putea să-şi aplice planurile de a profita de pe urma celorlalţi . Oricât de mult ar susţine că s-a transformat . Ceilalţi vor crede că e un nou truc din arsenal pentru a-i păcăli . E foarte greu pentru un mincinos să ajungă să i se dea din nou crezare .
Moliere spunea că făţărnicia este un viciu la modă, iar viciile la modă sunt luate drept virtuţi . Acesta este cel de-al doilea tip de făţărnicie : cea socială . Sunt multe cazuri în care oamenii se prefac prietenii cuiva , pentru a le mărturisi altora că de fapt detestă acea persoană . Multora li se pare normal, ba chiar admiră faptul că pot minţi cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că simpatizează pe cineva . Unii însă nici nu le observă duplicitatea . Această atitudine este câteodată considerată chiar politicoasă . Dar politeţea înseamnă să ne comportăm cu amabilitate chiar dacă nu ne place în mod special cineva, nu să linguşim şi să ne dăm drept cei mai buni amici .
Tendinţa de a ne purta uneori chiar contrar sentimentelor noastre în faţa celorlalţi poate să îşi aibă originea în teama de a nu fi acceptaţi aşa cum suntem . Ni se pare că nu suntem destul de buni sau destul de extraordinari pentru ceilalţi . Poate ceva din felul nostru de a fi nu corespunde cu ideile grupului din care facem parte şi atunci ne prefacem pentru a rămâne în grupul în care ne dorim să fim . Unii cred chiar că e mai bine să nu-şi exteriorizeze adevăratele păreri şi sentimente pentru ca ceilalţi să nu îi poată răni . Ei spun că mai bine pretinzi că eşti aşa cum şi-ar dori ceilalţi să fii pentru ca ei să nu aibă motive să sară asupra ta. În anumite cazuri, făţărnicia este chiar regulă de comportament.
Din nevoia de a fi acceptaţi, de a fi priviţi ca inteligenţi sau virtuoşi , prefăcuţii sociali îşi pun o mască şi pretind a fi altfel decât sunt cu adevărat . Pentru ei făţărnicia e regulă de comportament . Dacă nu au aceeaşi părere ca prietenii lor, nu contează . Se prefac . Exprimă cu multă patimă părerile grupului, oricare ar fi ele . Aşa se străduiesc să demonstreze că sunt inteligenţi şi au un cod moral adecvat . Cel care îi urmează mereu pe ceilalţi când vine vorba de a judeca, renunţă la propriile sale gânduri şi îşi foloseşte toate forţele şi energia pentru a-şi face masca credibilă . Este normal atunci ca adevărata sa fiinţă să aibă de suferit . În primul rând, mai are prea puţin de investit pentru sine, iar în al doilea rând, se neglijează în favoarea acceptării condiţionate a celorlalţi .
Oricare ar fi motivul pentru care doreşti să te prefaci că eşti altcineva, e mai uşor să renunţi la un asemenea impuls când cresc încrederea în sine şi curajul . Altfel nu-ţi prea vine să zici ce ai pe suflet şi să recunoşti că ai păreri diferite . Dacă eşti sigur pe tine şi îndrăzneţ , nu-ţi faci griji că lumea ta se va dărâma în urma unei mărturisiri de neapartenenţă la curentele de gândire din comunitate . Adaugă şi centrarea în sine la cele două calităţi şi măştile încep să dispară în favoarea dezinvolturii şi a libertăţii . În locul tendinţei către exterior care dictează să ne acomodăm la modul de a gândi al celorlalţi şi să ne comportăm cum îşi doresc ei să ne comportăm, se amplifică o tendinţă către interior, către a fi noi înşine . Atunci vor apărea şi cei care să ne accepte aşa cum suntem, să ne fie cu adevărat apropiaţi, cu care să împărtăşim sincer aspiraţiile, dorinţele, ideile noastre despre lume . În schimb, dacă pretindem că suntem altcineva, ei ne vor ocoli, simţindu-ne falsitatea .
Mai există un tip de fătărnicie , aceea pe care o manifestăm faţă de noi . Nietzsche scria că „Minciuna cea mai comună este cea prin care omul se minte pe sine ; a-i minţi pe alţii este relativ o excepţie.”
Deseori pretindem în sinea noastră că suntem excepţionali , putem face orice , suntem cei mai grozavi , cei mai frumoşi , cei mai cei . Facem asta intuind în adâncul sufletului că nu este adevărat . Ne umflăm în pene pentru a ne simţi cei mai buni, cei mai nedreptăţiţi dintre toţi – pentru că fiind cei mai buni, ar fi normal să avem parte de tot ce e mai bun, nu? – cei mai excepţionali din galaxia natală. Ne este foarte greu să ne vedem propriile greşeli, propria prostie. Aproape tot timpul, ceilalţi sunt de vină.
Ego-ul are multe măşti cu care încearcă să te fure în peisaj şi să te abată de la calea ta . Îţi va găsi scuze pentru defecte cu atât mai eficiente cu cât are mai puţine de scuzat . Te va încurca în propriile tale feţe . Nu-ţi vei da seama că el se află în spatele tuturor acestor lucruri . Vei crede că scuzele greşelilor tale sunt mai mult decât justificate , că sunt reale şi le-ar folosi chiar şi un maestru . Trebuie să fii foarte atent pentru a vedea că te înşeli.
Să ne privim cât de obiectiv posibil, să ne analizăm şi să vedem care sunt tendinţele noastre de făţărnicie . Cu alte cuvinte , să observăm unde ne minţim singuri , unde încercăm să ne păcălim , să pretindem faţă de noi că suntem altceva decât în realitate .
E dificil să încetezi să te minţi singur . Dacă îi minţi pe ceilalţi , o faci pentru ca ei să te accepte . Dacă te minţi pe tine, o faci pentru ca tu să te accepţi . Vrem să fim extraordinari mai ales pentru noi înşine , pentru că ne este greu să ne acceptăm defectele şi să ne respectăm chiar şi în perioadele când nu ne aflăm pe culme .
Trebuie să avem foarte mare atenţie la această făţărnicie , căci poate reuşim într-un fel să găsim prin această modalitate calea spre succes , dar de fapt este sursa unor eşecuri viitoare , ne minţim pe noi , îi minţim şi pe ceilalţi .